"Strada" vietii (Original)

Ajunse în cele din urmă din nou în apartamentul ei, încărcată. Se opri mai întâi la bucătărie, unde descărcă toate alimentele, apoi în sufragerie, unde avea să-şi pună cărţile. Se schimbă de ţinuta de oraş, într-o ţinută mai comodă şi se afundă în canapeaua din sufragerie, pentru a profita de soare, atât cât mai rămăsese până la apusul lui. Începu să răsfoiască ziarul cu anunţuri pentru diverse locuri de muncă. Nu era pretenţioasă în privinţa jobului pe care-l căuta, pentru că atâta vreme cât era onorabil plătită, ar fi muncit orice. Bineînţeles, avea şi ea o limită, în sensul că nu se băga la anunţurile unde era de cărat, de ridicat, căci nu putea să ridice lucruri multe şi grele.

Răsfoind ziarul, ea-şi încercui o mulţime de anunţuri, urmând ca a doua zi să înceapă aventura căutării noului ei loc de muncă. Îşi pregăti cu grijă CV-ul şi portofoliul pe care trebuia să-l prezinte la interviuri şi un simplu CV pentru orice eventualitate. Erau încercuite două tipuri de anunţuri : unele pe care Anna le considera mai serioase şi unde presupunea că un CV urmat de un portofolui ar fi arătat mult mai bine, iar altele unde era de ajuns să-şi arate doar CV-ul. Anunţurile din zona mai serioasă erau şi mai bine plătite, decât cele din cealaltă zonă.

După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni negri mai eleganţi şi un sacou, o mapă în care-şi pusese documentele, portofelul cu bani, bine pus şi o geantă în care-şi pusese un mic port-fard, ruj şi batiste de nas, apoi se pieptănă, legându-şi părul într-o coadă simplă la spate, se fardă şi ieşi din apartamentul său spre primul anunţ. Noroc că încercuise foarte multe anunţuri, căci altfel ar fi fost dezamăgită încă după primul interviu.

După mai bine de 30 de interviuri, care se desfăşuraseră în incinta unui zgârâie-nori, plin de birouri, Anna era oarecum dezamăgită : ba nu era potrivită pentru slujbă, pentru că avea diplomă în Arte Plastice, ba era prea deşteaptă pentru alte joburi. În fine, după încă o clădire, încă un cârd întreg de interviuri, Anna epuizase toate anunţurile din ziarul cumpărat cu o zi în urmă. Era dezamăgtă şi surprinsă de cererea de pe piaţa New York-ului. Îndreptându-se ea spre apartament, trecu printr-o zonă unde se efectua în acea zi o demolare. Călătorii erau redirecţionaţi spre alte străzi, iar cei care nu puteau ajunge în locul dorit decât traversând zona restricţionată, erau rugaţi stea pe loc, la mare distanţă de locul demolării.

Anna se opri şi ea în loc. Vroia să vadă o demolare prin implozie, pe viu. Văzuse multe demolări de genul aceleia, dar la televizor. Întâmplarea făcu să se oprească chiar lângă persoana care ordonase demolarea.

─ Ce se dărâmă ? întrebă Anna pe un domn la vreo 47-50 de ani, care se afla lângă ea.

─ Un vechi atelier de sculptură. Patronul vrea să construiască altul nou, mai modern pe locul celui vechi.

─ Un atelier de sculptură ? Şi cu lucrările din el ce s-a întâmplat ?

─ Au fost mutate toate, în afară de o piatră mai mare, care ocupa loc mult în vechiul atelier. Patronul speră să poată distruge acea piatră nefolositoare.

Anna nu mai întrebă nimic, ci privi demolarea. Implozia nu ridică praf prea mult. Mormane uriaşe de moloz erau împrăştiate care încotro. Anna observă o piatră înaltă, cam cât o statură umană, care rămăsese intactă după explozie. Auzi o voce care cerea dinamită pentru a distruge acel bloc de piatră.

─ Nu-l distrugeţi, ţipă Anna.

Domnul de lângă ea, le făcu semn oamenilor să se oprească, iar ea înţelesese că el era şeful.

─ Vă rog să mi-o daţi mie, zise ea. Vi-o plătesc, dacă e nevoie.

─ Ce faci tu cu o bucată inutilă de piatră ?

─ Orice piatră este bună la ceva. Aceasta este cât se poate de „vie”. Nu pot să explic mai bine de atât.

─ Înţeleg. Eşti sculptor.

─ Da, răspunse ea surprinsă.

─ Ai unde să modelezi bucata de piatră ?

─ Nu, dar voi găsi o locaţie pentru ea.

─ Îţi dau două săptămâni ! Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă eşti în stare să scoţi ceva din piatra asta, atunci o voi expune la mica galerie de sculpturi pe care o deţin. Galeria se numeşte „Stone Age”. Aceasta este adresa unde va fi depusă bucata asta de piatră. Dacă ai uneltele necesare, vino mâine, la ce oră doreşti dumneata, vom face cunoştinţă şi-ţi voi arăta unde poţi lucra. Consideră-te angajată !

─ Dar...

─ Nici un cuvânt în plus ! La revedere şi pe mâine.

Anna plecă foarte uimită din acel loc, punând cartea de vizită a necunoscutului în poşeta ei şi îndreptându-se spre apartamentul său.

1 comentarii

A doua zi, Anna se sculă în noul ei apartament din New York. Îşi încropi micul de jun din cele câteva alimente pe care le procurase cu o zi în urmă de la un magazin din apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. După micul de jun, cu un rucsac mic în spate, cu portofelul cu mărunţiş bine ascuns, Anna îşi începu aventura în marea metropolă. Trebuia să se obişnuiască, să vadă împrejurimile. Luna septembrie, în New York era mult mai călduroasă decât în Dortmund, oraşul ei natal.

Porni voiniceşte pe străzile metropolei, uitându-se în jurul ei la ceea ce New York-ul putea oferi. Posibilităţile erau aproape nelimitate : de la magazine elegante, cu vitrine luxoase, până la cele de sex-shopping. Totul se afla acolo, într-o aparentă „armonie” de divertisment. N-o interesau vitrinele luxoase, în care erau expuse mărfuri ale căror preţuri ridicau adrenalina pe loc, ci mai mult vitrinele care aveau expuse obiecta vechi. Era fascinată de obiectele vechi, căci fiecare obiect avea o istorie a lui aparte.

Mergând aşa ea pe străzile New York-eze, îi atrase atenţia o librărie ce era şi anticariat. Intră în ea, începând să se plimbe printre rafturile pline de cărţi. Erau cărţi acolo pentru toate gusturile : de la cele mai recente apariţii editoriale, până la cele mai „vechi”, retipărite. Până şi colecţia „Harry Potter” era acolo, evident, până la cea mai recent apărută sau controversata carte a lui Dan Brawn, „Codul lui Davinci”. Beletristca o lăsă rece, aşa că Anna trecu la sectorul de cărţi istorice, dedicate civilizaţiilor sau cărţi geografice. Se opri la câteva mai fascinante şi alese vreo două de-acolo : într-una era istoria New York-ului, iar în alta se vorbea despre sculptură şi arhitectură.

Mergând ea aşa printre rafturi, îi atrase atenţia o carte despre Egipt. Titlul ei era pe cât de simplu, pe atât de plin de promisiuni : „Fascinaţia Egiptului”. Anna deschise cu grijă acea carte, iar mirosul cernelii o împresură. Fotografiile, minuţios realizate şi din cele mai diverse unghiuri îi dădeau impresia că deja se află în Egipt. O luă şi pe aceea. Noroc că nu era prea scumpă. Se îndreptă spre tejgheaua unde se afla o doamnă între două vârste. Avea părul legat într-un coc elegant, o faţă albă şi luminoasă, plină de bunătate. Anna puse cărţile pe tejghea pentru a le plăti. Doamna aceea se uită la ele şi o întrebă :

─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Sunteţi studentă la istorie ?

Anna surâse şi-i răspunse :

─ Nu. Am terminat demult o facultate. Am studiat Artele Plastice. Mă fascinează cărţile despre istorie, geografie şi civilizaţii. Atâta tot.

─ Sunteţi un client mai ciudat, decât ceilalţi ! Veniţi cu mine. Să lăsăm cărţile aici. Nu le va lua nimeni.

Anna o urmă pe acea doamnă misterioasă până într-un loc ce se afla, undeva în spatele librăriei. Acolo era anticariatul.

─ Uitaţi-vă în linişte. Poate vi se va părea ceva interesant de-aici. Nu aduc mulţi clienţi în zona aceasta, dar nu ştiu de ce, ceva mă face să cred că în această zonă veţi găsi mult mai multe lucruri care să vă fascineze decât în faţă. Sunteţi un client rar pentru o librărie-anticariat. Am ştiut asta din momentul în care mi-aţi pus cărţile pe tejghea.

─ Mulţumesc, zise ea.

Doamna plecă, lăsând-o pe Anna să se uite în acea zonă numită anticariat. Acolo domnea un aer trist, impregnat cu mirosul cărţilor mai vechi, dar nu mucegăite. Cărţile erau ţinute în cele mai optime condiţii. Unele erau foarte vechi şi se păstraseră uluitor de bine. Parcă timpul uitase să mai curgă acolo. I se părea că pătrunsese într-o lume fascinantă, unde mirosul filelor îngălbenite de trecerea vremii crea o atmosferă mistică. Începu să meargă încet printre rafturile pline de cărţi vechi, privind cu atenţie titlurile care mai de care mai interesante. Unele cărţi aveau titluri fascinante. Doar ce citeai titlu şi-ţi închipuiai lumea ce ţi-o ofereau ele de le deschideai şi începeai să le lecturezi. Anna nu alesese nimic de-acolo, deşi văzuse multe cărţi pe care şi-ar fi dorit să le aibă, să le cumpere, dar nu-şi permitea încă acele cărţi. Trebuia să-şi găsească mai întâi ceva de lucru pentru a şi le permite.

Când doamna care o dusese în spate văzuse că iese cu mâinile goale, fusese oarecum dezamăgită, dar nu o mai întrebă nimic pe clienta ei şi-i dădu cărţile pe care le alesese ea. Anna le plăti şi ieşi din librărie, parcurgând drumul înapoi spre apartamentul ei. Avu grijă să se oprească la un fast food pentru o mâncare rapidă şi să se ducă la apartament. În drumul ei, după ce mâncă, îşi mai procură şi alimente pentru seara şi a doua zi de dimineaţă, plus un ziar pe care avea să-l răsfoiască în căutarea unui loc de muncă.

0 comentarii

Anna coborî din avion alături de ceilalţi pasageri. Un ghid le arăta calea pe care trebuiau să meargă până la intrarea în aeroport. Anna privi cu atenţie la ceilalţi pasageri : fiecare era aşteptat de o rudă, un prieten sau un iubit ori iubită, revederea fiind întotdeauna emoţionantă. Inspiră adânc noul aer, obişnuindu-se cu noua ei casă. Îşi potrivi de-abia în interiorul aeroportului ceasul după fusul orar de-acolo şi ieşi din aeroport.

Afară, un băiat al aeroportului îi chemă un taximetru şi ea spuse adresa la care doreşte să fie dusă. Maşina se lansă în traficul matinal al marii metropole, care era de-a dreptul infernal la acea oră. Pe geamul de la maşina în care se afla, Anna privea la clădirile imense din dreapta şi din stânga ei. Ar fi trebuit să scoată capul pe geam ca să se uite spre vârful uriaşilor aceia, dar nu o făcu, pentru că nu dorea să se trezească accidentată. Se mulţumea doar să le vadă atât de înalte cât permitea geamul taxiului.

Anna se gândea la acele clădiri înalte ca la nişte baobabi uriaşi care-şi înălţau trunchiurile de-a dreapta şi de-a stânga ei, iar ea era ceva mic, ce călătorea printre trunchiurile masive. Zâmbi în sinea sa, căci se gândise la sine ca la Gulliver în Ţara Uriaşilor. După vreo două-trei ore de mers pe străzile mai largi sau mai înguste ale New York-ului, taximetrul se opri în faţa unei clădiri, iar Anna înţelesese că ajunsese la destinaţie. Plăti taximetrul şi apoi coborî din el, luându-şi şi bagajul. Privi clădirea, la fel de uriaşă ca mai toate din acel cartier, dar incomparabila la înălţime cu giganţii din mijlocul New Yrok-ului. Acea clădire, unde ea-şi închiriase un apartament, era mai mică de înălţime. Intră înăuntru şi se îndreptă spre lift. Urcă la etajul 78, unde-şi avea apartamentul. Descuie uşa cu ajutorul cheilor ce le primise chiar cu câteva ore înainte de a se fi urcat în autobuz în Dortmund şi pătrunse în apartament.

Un hol mic, o întâmpină încă de la intrare. Avea un cuier pentru haine, un suport pentru umbrele şi două scăunele. Îşi puse pardesiul în cuier, lăsă trolerul acolo şi se duse să-şi vadă apartamentul. Din acel hol, intră într-o încăpere uriaşă, ce era sufrageria, care avea un geam imens ce dădea spre un balcon. În sufragerie exista doar o masă mare, ovală, de 12 persoane, cu scaune, o canapea unde puteai sta la conversaţii şi un televizor mai mare. Deschise uşa de la balcon şi ieşi afară. Panorama, îi tăie respiraţia Annei : zgârâie nori peste tot. Anna avu impresia că se uită la o pădure împietrită, dar undeva, la o distanţă considerabilă, se afla un părculeţ, singura oază de verdeaţă între blocurile masive din jurul ei. Intră înapoi în sufragerie. Din sufragerie, pătrunse într-o camră decorată simplu, ce se putea numi cameră de oaspeţi. Apoi, tot din sufragerie, intră în bucătăria mică, dar utilată cu tot ceea ce era necesar, iar apoi avea să descopere o altă cameră unde era dormitorul. Şi camera de oaspeţi şi dormitorul ei aveau propria lor baie. Modern utilată, cu toate ustensilele, baia era un loc unde te puteai şi relaxa în voie. Dormitorul ei avea drept mobilier un pat de mijloc, un şifonier, o măsuţă cu oglindă, o noptieră şi o măsuţă pe care se afla un alt televizor.

Anna se reîntoarse în hol, îşi luă trolerul şi începu să-şi ordoneze hainele în şifonier. După aranjatul hainelor, Anna se gândi să-i sune pe soţii Doneck pentru a le spune că ajunsese cu bine la destinaţie. Nu ştia cât era ceasul acolo, dar nu avea importanţă, din moment ce cei doi îi spuseseră că poate suna la orice oră din zi sau noapte, fie la Dortmund, fie la New York. Anna, ce avusese grijă ca în aeroport să-şi procure o carte de telefoane, formă numărul de la informaţii pentru a se interesa unde putea cere legătura cu exteriorul.

─ Alo ? Aici serviciile de telefonie din New York, se auzi vocea unei funcţionare

─ Bună ziua, zise Anna. Aş dori şi eu o legătură cu Germania, Dortmund.

─ Unde locuiţi ?

Anna spuse adresa unde se afla, iar funcţionara îi spuse că nu era nevoie să ceară legătura că avea linie directă cu exteriorul şi îi dădu prefixul Germaniei şi al Dortmundului. Anna mulţumi de informaţii şi formă numărul de telefon al soţilor Doneck. Îi răspunse chiar Martha.

─ Alo ? Aici familia Doneck. Cu ce vă putem fi de folos ?

─ Aici Anna. Am ajuns în New York !

─ Anna ! Ce bine ! Care este adresa ta ?

Anna le-o dădu.

─ La ce vă trebuie adresa ?

─ Pentru a ştii unde-ţi trimitem banii după apartament, atunci când îl vom vinde.

─ Bine. Voi ce faceţi ?

─ Bine, Anna. Mă bucur că ţi-am auzit vocea.

─ Bine. Şi eu mă bucur că te-am auzit. Mai ţinem legătura.

─ La revedere, Anna !

─ La revedere !

Anna închise telefonul şi-şi propuse se odihnească. A doua zi, avea să facă o plimbare prin New York.

1 comentarii

Autobuzul Annei parcurgea străzile Germaniei spre aeroportul Berlin. După vreo două ore, ajunse la aeroport. Se dădu jos, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un ghişeu pentru a vedea la ce oră poate lua un avion spre New York. În seara aceea de sfârşit de septembrie, aeroportul era cam pustiu. La un ghişeu, o funcţionară drăguţă şi amabilă dădea informaţii clienţilor. Anna se aşeză la coada formată din cele trei persoane care erau în faţa ei, aşteptând să-i vină rândul. Când sosi şi rândul ei, o auzi pe funcţionară întrebând-o :

─ Cu ce vă pot ajuta ?

─ Bună seara. Acesta e paşaportul meu şi aş dori să ştiu dacă pot lua în seara asta un avion spre New York.

─ Aşteptaţi puţin.

Anna o văzu pe funcţionară cum se uită în calculator şi apoi zice :

─ Da. Mai este un loc liber la cursa de la ora 10⁰⁰. Doriţi un bilet ?

─ Da, mulţumesc, zise Anna.

Funcţionara completă ceva apoi îi dădu biletul Annei, iar ea îl achită. Era de-abia ora 9⁰⁰ când ajunsese în aeroport. Mai avea de aşteptat. Îşi cumpără o revistă, o hartă a New York-ului şi găsi un loc în sala de aşteptare. Anna ştia mai multe limbi străine, printre care şi engleza, deci nu-şi făcea probleme că nu o să se descurce cu vocabularul. Începu să răsfoiască revista, până ce auzi într-un microfon o voce care spunea :

─ Pasagerii pentru cursa cu numărul 8734 spre New York, sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta 786 !

Anna îşi luă trolerul şi se îndreptă spre poarta cu numărul anunţat. O altă funcţionară îi verifică biletul şi paşaportul şi-i ură zbor plăcut. Ajunse în avion, la clasa a II-a unde-şi luase biletul, căută numărul scaunului unde trebuia să stea şi încerca să-şi ocupe locul. Un bătrânel simpatic ocupa locul de la margine. Anna îl deranjă :

─ Bună seara. Pot să mă aşez la fereastră ? Acolo am locul.

─ Sigur, domnişoară.

─ Mulţumesc.

─ Singurică spre America ?

─ Da, se poate spune şi aşa. Dumneavoastră ?

─ Idem. Mă duc la nepoţii mei. O să mă întorc după sărbătorile de iarnă. Ei m-au invitat !

─ Frumos.

─ Cum de se face că sunteţi singură ?

─ O poveste lungă şi tristă.

─ Ah ! N-am ştiut. Mă scuzaţi că am întrebat !

Bătrânelul nu mai întrebă nimic. La câteva momente distanţă se auzi vocea căpitanului acelui zbor ce-şi îndemna pasagerii să îşi pună centurile de siguranţă, pentru că se pregăteau de decolare. Toată lumea ascultă şi după alte minute, avionul se afla deja în spaţiul aerian. Anna începu să cerceteze harta New York-ului cu mare atenţie, căutând pe ea strada unde îşi avea adresa noul ei apartament. Zborul avea să dureze câteva ore bune şi Anna închise ochii pentru a se odihni.

Aceeaşi voce a căpitanului o trezi din somn. Călătorii erau anunţaţi să-şi pună centurile, căci avionul urma să aterizeze pe aeroportul internaţional din New York. Anna se trezi, ridică „oblonul” de la geamul avionului şi privi un răsărit superb de soare din avion. Avionul se afla deasupra oceanului. Văzu Statuia Libertăţii, ridicându-se asemenea unui colos pe mica insulă, unde în trecut coloniştii erau sortaţi şi celor sănătoşi li se dădea voie să intre pe pământul liber. Privi apoi oraşul de sus cu întreaga pleiadă de zgârâie nori şi i se părea ciuntit. Era şi firesc, căci lipseau Cele Două Turnuri Gemene, ce fuseseră atâţia ani de zile simbolul New York-ului. În final, avionul ateriză pe pământ American.

0 comentarii

La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul. Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir. Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.

─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...

Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.

─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !

O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.

A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.

─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.

─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?

─ Da, în sufragerie. Să te conduc.

─ Mulţumesc.

Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.

─ Bună aiua, îi salută Anna

─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.

─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?

─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.

─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.

─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.

─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.

─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !

Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

1 comentarii

Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...

Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...

Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...

Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...

Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...

Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...

„Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...

Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...

La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o ibea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...

Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...

Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...

Anna îşi şterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni să traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

1 comentarii